Sergentul Grigore a Lupulu

(Monolog)

– Ia uitați-vă la el!... Lampa mă-sii de mucos azi și măine! Nici una, nici două ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!” ’tui ceapa lui de căcănar! Îsta-i cărciumar-r-r?... Vă spune sergentul Grogore a Lupului că nu e! Nu e, pentru că nu are pic de reșpect pentru  camarazi! Asta s-o știți de la mine! Geaba are halat alb, ca felcerii, dacă botează ”Șlibovița” cu apă, ’tui butezu cui l-a închinat! Iar când mi-e mie lumea mai dragă ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!”  Acasă, ai?... Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! Păi eu în cărciuma lui Iankel, beam pănă-n zori și cânta-a-am, de se cutremurau geamurile ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...”* Iar îsta... ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!” Acasă, ai? De parcă noi doi am fi îmbrăcat deodată ”ghimnastiorca”**, sau am luat Budapesta împreună, și eu nu știu? Sau poate a pierdut și el piciorul pe front, ca mine? ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...” Colac peste pupăză, o mai aduce necuratul și pe babă ”Vino Grigore acasă!” Și stă pe capul meu cu ”Vino Grigore acasă!” De-mi vine să mă duc cât văd cu ochii, dar acasă nu mă duc! Nu-u-u! Sergentul  Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! Acum ”Vino Grigore acasă?” Ai?... ”Vino acasă?” Dar când eram sub Budapesta nimeni nu-mi spunea ”Vino Grigore acasă!” Paștele mamii ei de viață! Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când imi fluierau gloanțele pe lângă ureche, și cădeau bombele de ziceai că-i sfărșitul lumii, urlau motoarele și nechezeau caii, trozneau căruțele răsturnate și se văitau de moarte răniții, atunci nu mă chema nimeni ”Vino Grigore acasă!” Iar acum ”Vino Grigore acasă?” Ai? N-o să fie cum vreți voi bă, niciodată! Sergentul  Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! Pentru că voi nu a-ți luptat cu mine sub Budapesta ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...” Ați privit voi moartea-n față? Ați călcat pe pămîntul așternut de morți și de trupuri sfărtecate? Ai? Paștele mamii ei de viață! De ce nu-mi spunea nimeni atunci ”Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare?” De ce nu m-a chemat nimeni ”Vino Grigore acasă?” De ce?... Iar acum ”Vino Grigore acasă!”. Sergentul  Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știți! ”Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат/ Пусть солдаты немного поспят...”

*Privighetorilor, privighetorilor

Nu  tulbarați somnul soldaților,

Lăsa-ți-i să mai doarmă un pic.

 ** Ghimnastiorca – cămașă de soldat (rus.) 

Baba Rozalina

 (Monolog)

«Dumnezeule milostiv Carele ești în ceruri, Rege al nostru ceresc și tu Preafericită Precistă Maică a Domnului nostru, izbăviți-mă de toate relele și miluiți-mă pre mine păcătoasa! Sfinte mucenic Haralambie și tu sfântă cuvioasă Varvara… – șoptea speriată, abia mișcându-și buzele uscate baba Rozalina, care nu putea să-și dea bine seama ce o trezise din somn: ploaia ce-i dărăbăna în prichiciul geamului sau visul acela înăbușitor și urât care o chinuie neîncetat?... – Ce-i mai trebuie, ce mai vrea de la mine? Oare am fost eu prima sau ultima?... Cât va mai trebui, Doamne iartă-mă! să mă târăsc în genunchi pe sub icoane, să bat plocoane și să mă rog pentru… oare nu am bătut destul drumul mânăstirilor ca să mă lase?... De ce nu-mi dă  pace, ce mai vrea?... M-am spovedit și în fața preotului, și în fața icoanelor, și în fața Dreptului Dumnezeu? Iar el în fiecare noapte îmi apare-n vis. Stă nemișcat și mă privește, îmi arde sufletul cu uitătura lui diavolească și tace, tace ca o stană de piatră. O vorbă de mi-ar zice, o singură vorbuliță de ar rosti și mi s-ar despovăra sufletul, dar el nu și nu!... Tace la fel ca atunci… ca în seara când felcerul… De ce nu m-a lovit atunci, de ce nu m-a jucat în picioare? De ce nu mi-a rupt coastele, cum fac alți bărbați? I-a fost atât de greu să mă scuipe în obraz, să urle că-s o curvă și să mă ia la palme?… Dar el nu! Un cuvânt n-a scos, s-a întors și a ieșit. Cum a venit, așa s-a și dus, în afară de mine și de felcer n-a știut nimeni că a dat pe acasă. Peste trei săptămâni l-au adus țapinarii în copârșeu. L-a strivit un fag în cădere, unii spun că s-a aruncat singur sub el, cine știe?... Oare eu nu l-am iubit?... L-am iubit și încă cum… îmi era drag ca lumina ochilor, mi-aș fi dat viața pentru el! Dar el dădea pe acasă atât de rar și atunci pentru o zi, două, iar felcerul  îmi făcea ochi dulci, ce era să fac?... Eram tânără și aveam pofte trupești, dar cu sufletul numai pe el l-am iubit… Dumnezeu mi-e martor! Iar el tace. Tace ca o stană de piatră. O vorbă de-ar scoate, o singură vorbuliță și… dar el tace, ca atunci când…»  

Ți-a trebuit ție Ioane?..

(Monolog)

Eh! De ați ști voi? Cât timp a trecut de atunci?.. Iar eu, câteoadată vorbesc cu el, așa, de parcă ar fi viu, prietenește… și vorbesc, și vorbesc… până nu pomenesc tot trecutul nu mă opresc, așa cum aș vorbi cu dumneavoastră, de parcă ar sta în fața mea.  «No, că apoi ți-o trebuit ție Ioane?...», îl întreb, iar el nimic! Doar zâmbește. Zâmbește frumos, dulce și blând, la fel cum a zâmbit și atunci… Și e atât de tânăr și de frumos, seamănă cu îngerul din capela de la Coștiui, ăla de ține în mână sabia de foc, ca nu cumva să se apropie păcătoșii de «pomul cunoașterii binelui și a răului». Iar mie... Mi-e frică să mă uit în oglindă – mi s-a îngălbenit chipul de parcă aș fi din ceară, am slăbit ca o scoabă, riduri peste riduri, iar pe sub ochi parcă cineva m-a mânjit cu cerneală… Doamne ce a făcut bătrânețea din mine! M-a îndoit, m-a cocoșat și de dimineață până-n seară  numai  «că-hă, că-hă», iar el?... «No, că apoi ți-o trebuit ție Ioane?..., – îi repet. – Oare nu au fost destule fete în sat? Au fost, Ioane! Au fost destule, puteai să îngrădești satul cu ele! Dar tu ai vrut să mi-o iei, precum acel rege David, a luat singura mioară de la omul sărac, așa ai vrut să mi-o iei și tu. Am înțeles atunci, din privirea ei că am pierdut-o pentru totdeauna, și odată cu ea toată liniștea din suflet. Sufletul omului e ca un codru des Ioane, nimeni nu poate ști ce se petrece în el.  Crezi că mie mi-a fost ușor să ridic mâna asupra ta?... Eh, nu mi-a fost ușor, de fel nu mi-a fost ușor să săvârșesc asemenea păcat de moarte. Dar ce altceva îmi rămăsese de făcut?... De parcă nu ți-am spus: «nu-mi sta în cale Ioa’, că te omor!...» Ți-am spus, iar tu zâmbeai, de parcă nu știai ce-i aia teamă. Gheorghe Dereș mi-a promis mie fata, că l-am scăpat de la moarte când au sărit pe el oșenii cu cuțitele la târgul din Baia. S-a ținut de cuvânt și a dat-o după mine. Dar parcă m-am bucurat de ea, de frumusețea ei, de zâmbetul ei? Ea zâmbea numai pentru tine! Și tu îi zâmbeai… La început eram fericit, deoarece dintr-un coate rupte am ajuns în rândul gospodarilor, căci Dereș mi-a lăsat mie totul: casa, pământul, caii… Dar pe urmă?... Mara, de dorul tău s-a uscat pe picioare, ca o lumânare de seu s-a topit și s-a dus dincolo, la tine, iar eu, pe urmă am băut totul: caii, pământul, casa și m-am întors înapoi în cocioaba părintească ’tui mama ei de viață! În ce puneam suflet se năruia, nu aveam noroc de nimic, numai din necaz în necaz am dus-o… Ea știa că eu te-am… știa bine! Atunci când te-au găsit fără suflare în Valea Caiilor așa m-a sferdelit cu ochii de-mi îngețase sângele în vene, dar un cuvânt nu a scos despre asta, un cuvânt… așa a și plecat. Iar mie acum ce mi-a mai rămas Ioane?...», îl întreb, iar el nimic! Doar zâmbește. Zâmbește frumos, dulce și blând, la fel cum a zâmbit și atunci… Eh! De ați ști voi? Cât timp a trecut de atunci?.. Iar eu câteoadată vorbesc cu el, așa, de parcă ar fi viu, așa cum aș vorbi cu dumneavoastră – prietenește.